8 decembrie 2024 – Duminica a 27-a după Rusalii

✝ Tămăduirea femeii gârbove

SINAXAR

Sfântul Cuvios Patapie; Înainte-prăznuirea Sfintei Ana; Sfântul Apostol Cezar; Sfântul Ierarh Sofronie, Episcopul Ciprului; Sfântul Apostol Onisifor; Sfântul Apostol Tihic.

APOSTOLUL

Prochimen, glasul al 7-lea (Psalm 28: 11, 1)

Domnul tărie poporului Său va da, domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace.

Stih: Aduceți Domnului, fii ai lui Dumnezeu, aduceți Domnului slavă și cinste.

DIN EPISTOLA CĂTRE EFESENI A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL, CITIRE:
(6: 10-17)

„Fraților, întăriți-vă în Domnul și întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului, pentru că lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri. Pentru aceea, luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea și, pe toate biruindu-le, să rămâneți în picioare. Stați, deci, tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul și îmbrăcați fiind cu platoșa dreptății, și încălțați picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luați pavăza credinței, cu care veți putea să stingeți toate săgețile cele arzătoare ale vicleanului. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.”

Aliluia, glasul al 7-lea (Psalm 91: 1, 9)

Stih 1: Bine este a ne mărturisi Domnului și a cânta numelui Tău, Preaînalte.
Stih 2: Vrăjmașii Tăi, Doamne, vor pieri și se vor risipi toți cei ce lucrează fărădelegea.

Sursa textului Apostolului – Platforma Doxologia aparținând Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și volumul „Apostol” – Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București – 2014; rânduiala pericopelor Apostolului și Sfintei Evanghelii conform Anuarului liturgic și tipiconal – 2024.

SFÂNTA ȘI DUMNEZEIASCA EVANGHELIE

DIN SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ LUCA, CITIRE:
(13: 10-17) – Tămăduirea femeii gârbove

„În vremea aceea Iisus învăța într-una din sinagogi sâmbăta. Și, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta! Și Și-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile și vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns și a zis: Fățar­nicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua ­sâmbetei? Și, zicând El acestea, s-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele ­slăvite, săvârșite de Dânsul.”

Întâlnirea cu Hristos, sărbătoare a vindecării și biruinței asupra răului

În pericopa de astăzi, Sfântul Apostol Luca ne pune înainte mărturia unei tămăduiri minunate, petrecută „într-una din sinagogi sâmbăta”, tămăduire care, asemenea tuturor semnelor pe care Domnul Hristos le-a făcut în popor, a fost aducătoare de bucurie, pace și de nădejde, nu doar pentru femeia vindecată, ci și pentru cei care fuseseră martori ai acesteia, Sfântul Apostol Luca subliniind că „toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El”.

Deși îndurerată și bolnavă, această femeie, care „avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum”, nu pregeta a veni la sinagogă pentru a primi mângâiere din întâlnirea cu Dumnezeu, prin cuvânt. Negreșit că nu era întâia oară în sinagogă, iar stăruința ei arăta și credința ei, credință ce i-a fost împlinită, pentru că avea, de această dată, nu doar să-L cunoască pe Dumnezeu prin cuvânt, ci să-L întâlnească nemijlocit pe Dumnezeu – Cuvântul. Pentru aceasta, Domnul Hristos nu a mai întrebat-o, așa cum a făcut-o întâlnind alți bolnavi, dacă dorește să fie sănătoasă sau dacă are credința că ar putea să o tămăduiască, ci a chemat-o direct şi i-a zis: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”. Ceea ce a fost învederat, în fața tuturor celor adunați în sinagogă în zi de sâmbătă, zi de mare sărbătoare pentru iudei, care, cu siguranță, nu puțini vor fi fost, avea să descopere mai mult decât o minune unică, decât un semn, încă un semn al puterii dumnezeiești cu care Domnul Hristos săvârșea aceste fapte minunate: apropierea și prețuirea pe care Dumnezeu le are față de cei care își duc durerea nepu­tinței cu credință.

Vindecare și exorcizare în Sfintele Evanghelii

Dacă boala în general este motiv de îngrijorare și de criză în familia și comunitatea celui suferind, cu atât mai mari sunt acestea atunci când boala este una necunoscută sau când manifestările celui suferind sunt mai degrabă manifestări ale unui om posedat de duhuri necurate. Deși astăzi cercetările medicale au descoperit noi mijloace și criterii de diagnosticare a bolilor, totuși, atunci când vorbim despre influența demonică asupra celui bolnav, când afirmăm că singura cauză a suferinței acestuia e o formă de posedare demonică, medicii, oamenii de știință de astăzi, sunt puși în încurcătură, ne­putincioși să înțeleagă aceasta, să creadă aceasta, deoarece pornesc de la premise antropologice diferite și au în vedere o înțe­legere sensibil diferită în ceea ce privește vindecarea deplină a omului, gândit în chip holistic – trup și suflet.

Cu siguranță, femeia gârbovă care a fost vindecată de Mântuitorul ar fi fost evaluată cu ușurință de către orice medic și terapeut al zilelor noastre ca prezentând o suferință reumatologică avansată, având ca punct de pornire o scolioză sau o altă suferință a coloanei vertebrale, nediagnosticată, netratată la timp, și ar fi abordat această suferință potrivit procedurilor cunoscute. Chiar dacă simptomatologia nu s-ar fi ameliorat, cel mai probabil aceasta nu ar fi produs vreun semn de întrebare în cugetul medicilor respectivi că abordarea ar fi fost greșită sau că ea ar putea avea o altă cauză, ascunsă, o influență de ordin spiritual sau chiar o posesie demonică. Desigur, și pentru majoritatea preoților, un asemenea caz, cel puțin la o primă vedere, nu ar fi trezit vreo suspiciune, fiecare fiind tentat să adere la părerea că femeia nu putea suferi decât de pe urma unei boli strict organice. Trebuie menționat că pericopa evanghelică nu men­ționează nici o manifestare specifică celor îndrăciți. Femeia stătea în fața Mântuitorului fără să spumege sau să țipe, fără ca diavolul ce lucrase această deformare în trupul ei să se manifeste în vreun fel. De aceea, doar cuvintele Mântuitorului, adresate celor care se tulburau că această minune fățișă fusese făcută sâmbăta, ne descoperă cauza surprinzătoare a neputinței ei, și anume, posedarea demonică: „Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?” (Lc 13, 16).

Înțelegem că vindecarea femeii gârbove este diferită de alte vindecări făcute de Mântuitorul. Este vorba despre o exorcizare, despre o rupere a legăturii demonice prin putere dumnezeiască, putere pe care o invocă și preotul atunci când se află în fața unor situații similare, putere neînțeleasă de știința acestei lumi, dar care nu poate fi tăgăduită, putere care nu este dobândită prin vreo știință sau bani sau prin vreo altă metodă omenească, ci doar primită în dar de sus, în Biserică, pentru ca în dar să fie pusă în slujba celor în nevoie.

Neputință spre creșterea și înțelegerea duhovnicească

Textul scripturistic nu ne descoperă cauza îngăduinței lui Dumnezeu pentru această nepu­tință, așa cum nu ne-o descoperă nici în celelalte exorcisme săvâr­șite de Mântuitorul. În mod clar, însă, această experiență îngăduită femeii de Dumnezeu i-a fost dată spre creștere în înțele­gerea duhovnicească și în credință, spre curăție și luminare a sufletului.

În lumina Scripturii, Sfinții Părinți discern în toată suferința cauzată de boală un rost pe care Dumnezeu îl urmărește spre mântuirea omului. „Potrivit viziunii duhovnicești a Părinților, care cuprinde întregul destin al omului, cu credința deplină că tot ce i se întâmplă e de folos pentru mântuirea sufletului, boala iscată prin lucrarea drăcească nu e stricăciune de nelecuit, nici lucru cu totul rău, ci, potrivit proniei dumnezeiești, reprezintă pentru unii cale de ieșire din neorânduiala în care trăiau mai înainte” (Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale, Editura ­Sophia, București, 2008, p. 85).

În Sfintele Evanghelii nu toate bolile erau puse pe seama diavolului: orbul din naștere fiind de asemenea vindecat în chip minunat de către Mântuitorul, dar nu exorcizat, în comparație cu cel mut și surd care avea demon, așijderea, paraliticul de la Vitezda, în comparație cu femeia gârbovă.

Mântuitorul a făcut atât vindecări minunate, cât și exorcisme, deși unele nu au nici o aparență de posedare. În cazul exorcizării femeii gârbove sau a omului posedat de duh mut, lucrarea demonului îmbracă apa­rența unei boli organice. Deși suferințele respective se datorau posesiei demonice, manifestările celor în cauză nu îmbrăcau elemente specifice.

Minunea tămăduirii, semn al puterii dumnezeiești

Sfântul Apostol Luca a reținut ca mărturie doar aspectul de semn al puterii dumnezeiești cu care Domnul Hristos a împlinit și această minune, fără a intra în amănunte care ar fi întregit înțelegerea și semnificația ei.

Femeia tămăduită știa ea însăși că această neputință era cauza unei lucrări demonice? Îngăduința dumnezeiască pentru această posedare a fost o con­secință a păcatelor ei sau lucrarea demonică a fost consecința unor lucrări vrăjitorești din pizma unor oameni? Atunci când s-a apropiat de Mântuitorul a avut sau nu înțelegerea că este stăpânită de demon?

Cel mai probabil că da. Înțelegea ce i se întâmplă. Femeia respectivă, din mișcarea sufletului ei, cu siguranță că înțelegea mult mai mult. Nu se poate ca omul să fie stăpânit de demon fără ca el însuși să nu înțeleagă undeva, în sufletul lui, aceasta. Lucrarea demonului în om prin posedare, alterându-i capacitățile fiziologice și adeseori voința și libertatea, se recunoaște prin mai multe semne: o nepu­tință de a te ruga, o neputință de a lucra. Sunt anumite cauze pe care omul le înțelege și probabil că femeia gârbovă le știa.

Întâlnirea cu Hristos, cu Dumnezeul cel viu, a fost mântuirea ei, nu doar din neputința gârboviei – o ducem și murim de multe ori cu neputințe mai mari decât aceasta -, ci mai ales din spaima de a recunoaște o putere străină, o putere demonică, lucrând în trupul ei și alterându-i simțirea.

Desigur, sunt și alte întrebări pe care ni le putem pune: era o femeie tânără sau una bătrână? Având în vedere că, potrivit pericopei evanghelice, suferința aceasta era purtată de optsprezece ani, cel mai probabil era bătrână, iar asta explică și mai mult mascarea posedării demonice printr-o gârbovire specifică neputințelor bătrâneții. Vedem și astăzi, de multe ori, femei, dar și bărbați care nu au putut să se trateze la timp, mai degrabă cocoșați de muncă și de grijă și chiar în această formă dureroasă de gârbovire cu ochii în pământ, această deformare având o cauză fiziologică, o deformare a coloanei, o anumită boală a bătrâneții. Dar în această întâlnire pe care Mântuitorul a avut-o cu femeia gârbovă, a fost ceva mai mult. A fost o demonizare care a dus la această neputință pe care Mântuitorul a vindecat-o în chip minunat. Cu siguranță că în adâncul sufletului femeii o nădejde a fost că Dumnezeu o va vindeca, aceeași nădejde cu care probabil venea și bolnavul paralizat de la Vitezda. De zeci de ani de zile, cel paralizat se ducea la apa tămăduitoare de la Vitezda cu gândul că probabil va reuși și el să ajungă primul în apă.

Lege și libertate

Evanghelia arată că mai marele sinagogii, văzând minunea întâmplată și autoritatea pe care această minune o dă celui care o înfăptuiește, neînțelegând sau nevrând să înțeleagă puterea acestui semn și, implicit, prin aceasta, dumnezeirea Domnului Hristos, s-a împotrivit în chip fățarnic. Dar cum? Cu obrăznicie. Cu șiretlic. Nu se adresează Mântuitorului: „Cu ce putere faci aceasta? De ce în zi de sâmbătă?”.

Cu indignare și împotrivire se adresează mulțimii, îi ceartă tocmai pe credincioși, neavând curajul să-L înfrunte pe Hristos, Cel ce făcuse în chip minunat, cu putere mare, această minune: „Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecați-vă, dar nu în ziua sâmbetei!”.

Într-adevăr, Dumnezeu le descoperise iudeilor în Legea Veche să nu lucreze sâmbăta, pentru ca, măcar în această zi, să iasă din ritmul grijilor zilnice, ca să se gândească mai mult la suflet. Într-o anume măsură, rezerva mai marelui sinagogii și a celor din jur era îndreptățită. Era o grijă legitimă în popor să nu lucreze sâmbăta.

Și Domnul răspunde: „Fățar­nicilor – îl ceartă nu doar pe mai marele sinagogii, ci și pe alți mai mari de sinagogă și alți farisei asemenea lui -, fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape?”.

Prin acest cuvânt, Domnul Hristos arată nu doar că nu este călcător de lege, așa cum din pizmă cărturarii și fariseii îl acuzau, ci că Legea descoperită de Dumnezeu nu poate fi invocată ca pretext de a nesocoti nevoia sau suferința omului, de a nu lucra binele imediat care se impune cu necesitate. Dacă pentru salvarea unui animal, în mod legitim, iudeii înțelegeau firesc limitele legii, cu atât mai mult era necesar să o aplice și să o respecte atunci când vindecarea în zi de sâmbătă purta pecetea unei minuni dumnezeiești.

Desigur, Hristos Dumnezeu ar fi putut să o cheme ulterior pe femeia gârbovă pentru a o vindeca, ar fi venit femeia și s-ar fi tămăduit. A vrut Mântuitorul cu orice preț să-i pună în încurcătură pe oameni sau pe mai marele sinagogii? A vrut Hristos să sfideze Legea? Nicidecum. Fiecare întâlnire a omului cu Dumnezeu este unică. Reprezintă o bucurie și o putere care nu se dă înapoi în fața legii. Dumnezeu n-a desființat legea ca, în zi de sâmbătă, pentru poporul evreu, sau în zi de duminică, pentru noi, într-adevăr, să nu ne risipim în grijile obișnuite, să nu lucrăm, să nu avem măcar o zi pe săptămână în care să ne gândim cu adevărat la Dumnezeu, să fim onești în sufletul nostru. Dar în această zi se pot întâmpla minuni. Dacă în această zi ia foc casa vecinului nu mă gândesc că e zi de duminică și nu trebuie să lucrez. Mă duc la fântână, scot apă de fântână, iau găleata și încerc să salvez casa vecinului. Dacă în zi de duminică un om se îmbol­năvește și trebuie operat, chirurgul își lasă duminica, chiar dacă este foarte credincios, și se duce și îl operează pe cel bolnav. Așa vrea Dumnezeu să înțelegem și să trăim Legea. Și de aceea Hristos a făcut din această întâlnire o sărbătoare a vindecării și a biruinței demonului.

Înțelesul Evangheliei de astăzi este, în primul rând, că în spatele bolii poate fi o lucrare demonică și tămăduirea, în acest caz, presupune recursul la rugăciunea Bisericii în care Dumnezeu își descoperă puterea dumnezeiască. Acesta este primul înțeles al Evangheliei de astăzi.

Al doilea înțeles este că toată Legea și porunca lui Dumnezeu ne sunt date spre mântuire și spre folos și trebuie să le ținem. Dar atunci când Dumnezeu lucrează în chip minunat, fie duminică, fie sâmbătă, în ciuda rânduielilor de zi cu zi, a planurilor noastre omenești de zi cu zi, atunci omul trebuie să înțeleagă lucrarea lui Dumnezeu și să se roage lui Dumnezeu ca să-i dea pricepere adevărată. Acesta este înțelesul Evangheliei de astăzi și poruncile lui Hristos ne sunt nouă îndreptar de viață și aflătoare ale Împărăției cerului.

† Prea Sfințitul Nichifor Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

Sursa textului Sfintei Evanghelii și omilia Sfintei Duminici + foto: Ziarul Lumina – cotidianul oficial al Bisericii Ortodoxe Române și volumul SFÂNTA ȘI DUMNEZEIASCA EVANGHELIE – tipărită la Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București – 2013; rânduiala pericopelor Apostolului și Sfintei Evanghelii conform Anuarului liturgic și tipiconal – 2024.

Cuvântul Domnului – realitatea cotidiană

FIECARE ZI, UN DAR AL LUI DUMNEZEU

7 decembrie 2024

Domnul este cu noi la vreme de necaz

„Lazăr, prietenul nostru, a adormit, dar Mă duc să-l trezesc” (Ioan 11, 11)

Aduceți-vă aminte de trista întâmplare care a avut loc în Betania după moartea lui Lazăr. Se întâmpla ceea ce se întâmplă după moartea oricui. Închipindu-ne că lucrurile s-ar petrece în zilele noastre, să zicem că Lazăr este ființa iubită pe care Domnul a luat-o de lângă noi. Noi suntem Marta și Maria, care îl plângem pe mort. Iisus rămâne același, ieri, azi, în vecii vecilor. Da, El este gata să vină la noi, știindu-ne în suferință, așa cum a venit în Betania, la cea familie greu încercată. El Însuși, atotputernicul Dumnezeu, se transformă în frate iubitor, în prieten apropiat, despre care s-a spus: „Iisus a lăcrimat”.
Simțim și noi că El ne înțelege, că suferă împreună cu noi, că durerea noastră nu-I este străină, că vorbește cu noi când suntem copleșiți de durere, precum a plâns împreună cu surorile lui Lazăr și cu acea mamă, la moartea fiului ei. El, ca Fiu al Omului, ca Unul ce era „un om în suferință și obișnuit să rabde slăbiciune” (Isaia 53, 3), a cunoscut ispitele și necazurile, și-a iubit prietenii, murind, s-a îngrijit de mama Sa. El ne vorbește, spunând cuvinte pe care nimeni altcineva nu este în stare să le spună, și care se revarsă ca un untdelemn asupra rănilor inimii noastre. Ne spune și nouă ca Martei: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25); cel pe care îl plângi acum va învia.
Luând aminte la acest glas dumnezeiesc, durerea ni se va alina, o rază de lumină cerească va străluci deasupra mormântului proaspăt și asupra viitorului nostru încețoșat și vom înțelege că, dacă ne-am unit cu Hristos, nu mai putem spune că viața noastră este lipsită de bucurie.

Extras din volumul „Fiecare zi, un dar de la Dumnezeu – 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului – în românește de Boris Buzilă – București, Editura Sofia; Alexandria, Editura Cartea Ortodoxă, 2008

VIEȚILE SFINȚILOR

† Viața Sfântului Cuvios Patapie; Sfinții Apostoli Cezar, Tihic şi Onisifor

Cuviosul Patapie era de loc din Teba Egiptului şi alegând viaţa călugărească a urmat lui Hristos, nevoindu-se mulţi ani în pustie. Apoi, a venit la Constantinopol, unde a făcut multe şi mari minuni: le-a redat orbilor vederea, i-a tămăduit pe cei care sufereau de hidropizie, ungându-i cu untdelemn sfinţit, a izgonit demonii şi a vindecat bolile cele greu de vindecat. Sfântul Cuvios Patapie, după ce a trăit o viaţă sfântă, în conformitate cu învăţăturile Evangheliei, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu, în pace. În vremea stăpânirii turceşti, sfintele sale moaşte au fost ascunse de monahi într-o peşteră din Munţii Gherania, în apropierea satului Lutraki, de lângă Corint, unde au rămas uitate vreme de aproape patru veacuri, fiind descoperite în chip minunat în anul 1904. De aceea, acolo s-a întemeiat o mănăstire, unde credincioşii vin spre a cinsti moaştele întregi şi bine înmiresmate ale Cuviosului Patapie, făcătorul de minuni.

Astăzi, Biserica Ortodoxă îi pomeneşte şi pe Sfinţii Apostoli din cei 70, Cezar, Tihic şi Onisifor. Despre Sfântul Onisifor ştim că a fost Episcop al Cezareei. Sfântul Apostol Tihic a fost ucenic al Sfântului Apostol Pavel. În timpul primei întemnițări a Sfântului Pavel el a dus Epistolele către Efeseni și către Coloseni. „Toate câte mă privesc pe mine le va face cunoscut Tihic, iubitul frate, credincios slujitor şi împreună-rob cu mine în Domnul. L-am trimis pe el la voi tocmai pentru aceasta, ca să ştiţi cum ne aflăm şi ca să mângâie inimile voastre” (Coloseni 4, 7-8). Toţi aceşti Sfinţi Apostoli au vieţuit cu frică de Dumnezeu şi au păstorit cu cuvioşie poporul şi Bisericile încredinţate lor. Îndurând multe încercări pentru Hristos-Domnul, au fost ucişi de închinătorii la idoli primind astfel cununa muceniciei din mâinile lui Dumnezeu.

Preot Ștefan Sfarghie

Sursa textelor din rubrica Viețile Sfinților + foto – Ziarul Lumina – cotidianul oficial al Bisericii Ortodoxe Române

„În vremea aceea, chemând Iisus pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere și stăpânire peste toți demonii și să vindece bolile. Și i-a trimis să propovăduiască Împărăția lui Dumnezeu și să vindece pe cei bolnavi. Și a zis către ei: Să nu luați nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani și nici să nu aveți câte două haine. Și în orice casă veți intra, acolo să rămâneți și de acolo să plecați. Iar unde nu vă vor primi, ieșind din acea cetate, scuturați praful de pe picioarele voastre, spre mărturie împotriva lor. Atunci ei, plecând, mergeau prin sate, binevestind și vindecând pretutindeni.”