Dominic Fritz pleacă după șase ani de la cârma Timișoarei. Iar orașul rămâne cu o întrebare simplă: cum ajunge un om care, la un moment dat, a fost privit de mulți timișoreni cu speranță să încheie atât de diferit relația cu orașul pe care l-a condus?

Dominic Fritz pleacă după șase ani de la cârma Timișoarei. Iar orașul rămâne cu o întrebare simplă: cum ajunge un om care, la un moment dat, a fost privit de mulți timișoreni cu speranță să încheie atât de diferit relația cu orașul pe care l-a condus?

Timișoara pare să intre într-un moment politic neobișnuit: un primar nu își duce mandatul până la capăt. Dincolo de explicațiile administrative, juridice sau politice, rămâne însă ceva mai greu de măsurat: relația dintre un ales și oamenii care i-au acordat încrederea.

Pentru că politica locală nu se face doar cu proiecte, bugete, asfalt, borduri, tramvaie sau conferințe de presă. Se face și cu respect.

Iar aici lucrurile devin mai complicate.

Aroganța se plătește. Poate nu imediat. Poate nu în primul an. Dar, mai devreme sau mai târziu, nota de plată vine.

Dominic Fritz a intrat în Primăria Timișoara într-un moment în care o parte importantă a orașului vedea în el o schimbare. Un om din afara vechilor structuri, cu un discurs diferit, cu promisiunea unei administrații moderne și cu imaginea unei generații noi în politică.

Șase ani mai târziu, povestea este mult mai complicată.

Nu este vorba doar despre borduri, străzi, proiecte sau lucrări. Administrația poate fi măsurată în indicatori, kilometri de infrastructură și milioane de euro investiți. Relația cu cetățenii, însă, se măsoară și în altă monedă: respect, decență și capacitatea de a asculta.

Un primar poate să aibă dreptate într-o dispută și, totuși, să piardă oamenii prin felul în care le vorbește.

Poate să aibă argumente administrative corecte și să greșească profund în comunicare.

Poate să câștige o dezbatere și să piardă o comunitate.

Iar Timișoara este un oraș care nu uită ușor.

Timișorenii au o anumită mândrie. Sunt obișnuiți să judece singuri, să pună întrebări, să compare și să nu accepte cu ușurință lecții despre cum ar trebui să gândească. Poți să le explici un proiect. Poți să le ceri răbdare. Poți să le spui că o schimbare durează.

Dar este mult mai greu să le ceri să accepte aroganța.

Poate tocmai aici se află una dintre lecțiile acestui moment.

Nu este suficient să fii ales de oameni. Trebuie să rămâi, pe tot parcursul mandatului, conectat la oamenii care te-au ales.

Iar atunci când distanța dintre administrație și cetățean devine prea mare, când dialogul se transformă în replică, iar critica este tratată ca un inconvenient, încrederea începe să dispară.

Nu peste noapte.

Ci puțin câte puțin.

Și poate că aceasta este explicația pentru diferența dintre imaginea lui Dominic Fritz de la început și percepția pe care o au astăzi unii dintre criticii săi. Nu doar ceea ce s-a făcut contează. Contează și cum s-a făcut. Și, mai ales, cum au fost tratați cei care au avut o opinie diferită.

Timișoara nu are nevoie de primari care să creadă că orașul le aparține.

Primăria nu este o proprietate personală. Funcția nu este un privilegiu. Iar mandatul nu este un certificat de superioritate.

Este un contract temporar cu cetățenii.

Și orice contract are, până la urmă, un moment în care se trage linie.

Dominic Fritz pleacă. Rămâne administrația, rămân proiectele, rămân lucrurile bune și cele contestate, rămân deciziile care vor fi judecate în timp.

Dar mai rămâne ceva.

O lecție despre putere și despre oameni.

Poți câștiga o alegere prin promisiunea schimbării. Poți câștiga admirație prin discurs. Poți construi o imagine.

Dar respectul oamenilor se câștigă în fiecare zi.

Și se poate pierde într-o singură clipă de aroganță.

Pentru că, în politică, oamenii uită multe.

Dar rareori uită cum i-ai făcut să se simtă.

Iar Timișoara, poate mai mult decât alte orașe, are memorie.