Timișoara, ce ai fost și ce ai ajuns?!

Plecăm de la această întrebare retorică. Și o putem duce în orice domeniu vreți. De la sport la politică, de la administrație la ambițiile unui oraș care, cândva, dădea tonul în România.

Hai să începem cu fotbalul. După aceea, trecem și la politică. Pentru că, din păcate, lucrurile par să meargă mână în mână.

Timișoara, în 2026, nu are echipă în Liga 1. Nu are nici stadionul pe care îl merită.

Să ne întoarcem puțin în timp. Nu foarte mult. În 2006.

Timișoara avea echipă în prima ligă. Avea stadion. Avea suporteri, atmosferă, rivalități și ambiții. Avea fotbal adevărat, cu tribune pline și cu oameni care trăiau pentru culorile orașului.

Și nu doar atât.

Coborâm și în Liga a 2-a. Timișul avea echipe precum CFR Timișoara și Fortuna Covaci, proiecte care, fiecare în felul său, ofereau o șansă fotbaliștilor din Banat.

Da, despre unele proiecte s-a spus că au fost construite pe furiș, cu interese și combinații. Poate că așa a fost. Poate că nu. Dar astăzi nici nu mai contează atât de mult.

Important era că existau alternative. Existau locuri în care juniorii Banatului puteau să joace, să crească și să viseze.

Astăzi, ce avem?

În 2026, Timișoara se agață de speranța că Poli va reveni în Liga 1. Și de speranța că vom avea, în sfârșit, un stadion nou, fie el și de aproximativ 10.000 de locuri.

Un stadion care, pentru un oraș precum Timișoara, ar trebui să fie normalitate, nu motiv de sărbătoare națională.

Dar e bun și acela. Măcar este modern.

Mă uit pe internet și văd politicieni care calcă mândri pe gazonul proaspăt montat. Fotografii, declarații, zâmbete, laude. Fiecare încearcă să ne convingă că, fără el, nu s-ar fi făcut nimic.

De parcă au construit stadionul din banii lor!

Îi vedem și pe unii oameni ajunși în funcții importante prin instituțiile sportului, înconjurați de povești despre performanță, inclusiv prin meritele sportive ale propriilor familii.

Dar performanța altora nu ține loc de rezultate administrative.

Slăbuț, domnilor! Foarte slăbuț!

Timișoara a avut oameni care au construit sport, nu doar discursuri despre sport. Oameni care au lăsat ceva în urmă fără să simtă nevoia să apară în fiecare fotografie.

Unii dintre ei, dacă ar vedea astăzi acest teatru ieftin, probabil s-ar întoarce în mormânt.

Și acum să trecem la politică.

Ne întoarcem în anul 2000.

Timișoara trăia o confruntare electorală importantă pentru Primărie. Simion Surdan, Dumnezeu să-l odihnească, și Gheorghe Ciuhandu, cunoscut de apropiați drept „Ciuhi”, erau nume care contau în viața politică a orașului.

Ciuhandu avea să câștige.

Nu spun că atunci totul era perfect. Nici pe departe. Au existat greșeli, interese, decizii discutabile și multe lucruri care puteau fi făcute mai bine.

Dar exista sentimentul că Timișoara avea o direcție. Că orașul conta. Că avea o voce și o identitate administrativă.

Venim în 2026.

Astăzi, Timișoara traversează o perioadă în care până și stabilitatea conducerii administrative a devenit un subiect de îngrijorare.

Un primar german, venit cu promisiuni mari și ales inclusiv cu speranțele noastre, a ajuns într-o situație în care continuarea celui de-al doilea mandat este pusă sub semnul întrebării.

Un proiect politic care promitea competență, reformă și specialiști pare să se fi împiedicat tocmai de propriile alegeri și de oamenii pe care s-a sprijinit.

Iar orașul? Orașul așteaptă.

Așteaptă proiecte, investiții, rezultate și, mai ales, o direcție clară.

Am ajuns să vedem Timișoara administrată și influențată de oameni veniți din alte județe, inclusiv din Bihor.

Și să nu mă înțelegeți greșit: nu am absolut nimic cu bihorenii. Sunt oameni de toată isprava, iar valoarea unui om nu este dată de județul din care provine.

Problema nu este de unde vii. Problema este ce faci pentru Timișoara odată ce ai ajuns aici.

Pentru că acest oraș nu este un experiment politic. Nu este un loc în care să vii, să înveți administrație pe banii contribuabililor și apoi să pleci mai departe.

Timișoara este un oraș cu istorie, cu personalitate, cu oameni valoroși și cu o mândrie care nu ar trebui călcată în picioare.

Și totuși, unde am ajuns?

Să ne bucurăm pentru un stadion de 10.000 de locuri ca pentru o mare victorie. Să visăm la revenirea în prima ligă, deși cândva ne băteam cu echipele mari ale României. Să ascultăm promisiuni politice în loc să vedem rezultate.

Să acceptăm prea ușor puținul, deși Timișoara a demonstrat de atâtea ori că poate mult mai mult.

Nu vreau să idealizez trecutul. Nici fotbalul de atunci nu era perfect, nici administrația nu era lipsită de probleme.

Dar măcar aveam ambiția să fim sus.

Astăzi, parcă ne-am obișnuit să ni se spună că trebuie să avem răbdare. Că se lucrează. Că urmează. Că se va face.

Și între timp, anii trec.

Timișoara nu duce lipsă de oameni capabili. Duce lipsă de viziune, de responsabilitate și de lideri care să pună orașul înaintea propriilor interese.

Am ajuns să avem prea multe vorbe, prea multe fotografii și prea puține realizări pe măsura istoriei acestui oraș.

O Timișoară valoroasă, cu un trecut impresionant, dar cu un viitor care pare tot mai neclar.

Și poate că asta doare cel mai tare.

Nu faptul că am pierdut un stadion, o echipă sau o generație de politicieni.

Ci faptul că riscăm să pierdem ambiția de a mai fi ceea ce am fost cândva: un oraș care deschidea drumuri, nu unul care aștepta mereu să fie tras de alții.

Timișoara, ce ai fost și ce ai ajuns?!

Eu încă sper că nu acesta este nivelul la care ne vom opri.

Dar speranța, singură, nu construiește nici stadioane, nici echipe de fotbal și nici un oraș puternic.

Baftă, TIMIȘOARA! Că ai mare nevoie.