La mulți ani 2025, dragi Insider, să fie un an bun! Și să înceapă cu clasice, unele universale, altele underground.

Regizorul italian Federico Fellini este unul dintre cele mai mari nume din istoria mediumului. A spune că a fost foarte influent este o subestimare. Are propriul adjectiv (fellini-esque), în timp ce scenele din filmele sale fac parte din meme. Gândiți-vă doar la Marcello Mastroianni și Anita Ekberg care se zboară în Fontana di Trevi din Roma (vezi trailerul de mai jos pentru a vă împrospăta memoria).

Cinema Eforie în prezent proiectează unele dintre filmele sale. Fellini a devenit din ce în ce mai baroc cu timpul, dar am un punct slab pentru aceste fotografii timpurii, mai puțin fantastice, dar mai accesibile emoțional. Vițeii (1953) va fi pentru totdeauna una dintre preferatele mele. Amplasat în orașul său natal, Rimini, din nordul Italiei, pe coastă, urmărește un grup de prieteni în vârstă de douăzeci de ani care refuză să crească. Un film melancolic și ocazional de amuzant, despre maturitate, care dă semne ale somptuozității vizuale care l-ar face un regizor atât de iubit. Una dintre scenele pe care mi le amintesc până în ziua de azi este mișcarea camerei care imit-o pe cea a unui tren care duce la loc personajul principal. Nu prea este un spoiler dacă îl includ și mai jos.

Filmele sale cele mai apreciate de critici sunt 8½ și Dolce Vitași le puteți prinde pe amândouă. Prima este o interpretare meta-fictivă a crizei artistice (și personale) a unui regizor și a celor mai faimoase filme despre realizarea de filme. Fellini și-a numărat filmele anterioare înainte de a face asta, de unde și titlul. Unele părți din ea au îmbătrânit puțin puțin (adică reprezentarea femeilor), dar este încă, și pe bună dreptate, unul dintre cele mai influente filme. Dolce Vita a făcut celebru termenul de „viață dulce” italiană și a dat naștere termenului „paparazzo”, bazat pe personajul unui fotograf foarte persistent numit Paparazzo. El deranjează vedetele de cinema și personajele bogate și decadente din anii de după război. Drama îi urmărește prin treburile și petrecerile lor. Uimitor de frumos și la fel de decadent din punct de vedere vizual ca și subiecții săi, este totuși o satira blestemată a eșecului moral și de neuitat. Fotografiile din Roma și vilele sale de noapte sunt și ele înrădăcinate în memoria mea.

Uniunecealaltă cinematecă din București, va arăta un alt clasic duminică de la ora 17:00, dar băiete, ce gen și anvergură foarte diferită. a lui Adrian Țofei Fii pisica mea: un film pentru Anne a avut premiera în 2015 și, printr-un mare noroc, s-a întâmplat să fiu acolo. Cu siguranță, cred că niciunul dintre noi în teatru nu o va uita vreodată: unii în bine și alții în rău (au fost părăsiri, să spunem așa). Intriga este nebună, dar într-un mod grozav: regizorul joacă și rolul principal al filmului, un tânăr regizor pe nume Adrian (ha!) atât de obsedat de actrița americană Anne Hathaway încât încearcă să o convingă să vină în România și să lucreze. cu el, trimițându-i un mic film ca o prezentare, în care el distribuie trei tinere actrițe locale pentru a-și demonstra abilitățile. Și toți seamănă cu ea… Ceea ce face el de fapt cu și pentru ei este o altă poveste înfiorătoare.

Filmul de groază al lui Țofei se încadrează în categoria „found footage”: ceea ce este prezentat este prezentat ca un film „real” cu „protagoniștii” din poveste care este ulterior găsit și prezentat publicului, ca un documentar. În genul de groază, filmările sunt de obicei găsite după ce personajele au murit sau au fost ucise. Cel mai rapid exemplu la care mă pot gândi este Proiectul Vrăjitoarei Blair (1999), scandalos când a apărut pentru că publicul a crezut că nu este pus în scenă. Ah, zilele dinainte de spoilere pe internet. Nu am mai văzut așa ceva Fii pisica mea aici, iar până la această dată este singurul film românesc cu imagini găsite pe care îl cunosc. Numai asta l-ar face să iasă în evidență, dar există multe alte motive pentru a o admira. Este un debut uimitor, amuzant, ascuțit și absolut neînfricat.

Este un film foarte neliniștitor prin estetica sa cu buget redus (și cel mai probabil producție), mai ales prin performanța hotărâtă a lui Țofei ca fan și realizator dement, și o modalitate grozavă de a estompa granițele dintre ficțiune și „realitate”, regizor și caracter. El stă departe de sângele pur și simplu, dar ce călătorie impresionantă este aceasta. Îl admir foarte mult și am fost șocat să citesc că este prima proiecție în București. Pe de altă parte, având în vedere starea genului și a filmului de groază în această țară, nu este teribil de surprins. Presupun că internetul și proiecțiile private sunt mai prietenoase cu acest tip de filme. Sunt destul de sigur Fii pisica mea are un cult până acum și un ecran mare l-ar face doar mai mare.

Seria de proiecții de la Union, Salon des Refusés – o referire la celebra expoziție de artă pariziană din 1863 când picturile acum parte din canon respinse de la prestigiosul salon de artă principal au fost prezentate separat – programează filme care au căzut printre crăpături a selecției festivalurilor locale, filme prezentate rar sau deloc în România și urmate de discuții ale realizatorilor de film. Merită foarte mult timpul tău dacă ești în București. Verifică mai multe despre el aici.

By Ioana Moldovan, columnist, ioana.moldovan@romania-insider.com

(Foto: reproducerea unui print realizat de artistul stradal Blub care face referire la o scenă din Dolce Vita a lui Federico Fellini; sursă: De peste mări | Dreamstime.com)