Orțișoara, exemplu de administrație eșuată: scandalul naș–fin a adus comuna în pragul colapsului

Nașul și finul au adus Orțișoara într-o stare jalnică. Cetățenii nu mai vor scuze, vor drumuri și administrație

Comuna Orțișoara a ajuns, din păcate, un exemplu negativ de administrație locală, iar imaginea atașată vorbește de la sine. Un drum plin de noroi, gropi și bălți – o realitate care contrastează dureros cu promisiunile făcute în campaniile electorale. CITESTE TOT AICI>>Tele 9TV

Mai multă conștientizare, mai mult respect: un apel către tineri și adolescenți

Ultimele știri grave din Timiș nu mai pot fi tratate ca simple titluri de presă care dispar a doua zi din feed-ul rețelelor sociale. Sunt semnale de alarmă. Sunt povești reale, cu vieți frânte, cu familii distruse și cu un viitor care, pentru unii, s-a oprit mult prea devreme. Iar în centrul multora dintre aceste tragedii se află tineri și adolescenți care nu au știut, nu au vrut sau nu au fost învățați cum să se comporte unii cu alții.

Violența, lipsa de empatie, impulsivitatea și dorința de a demonstra „cine e mai tare” nu sunt semne de maturitate. Sunt, dimpotrivă, dovezi ale unei lipse grave de educație emoțională. Un cuvânt aruncat la nervi, o provocare, o lovitură dată „în glumă” sau un conflict escaladat pot avea consecințe ireversibile. Nu există buton de „undo” în viața reală.

Tinerilor trebuie să li se spună clar: respectul nu te face slab, iar autocontrolul nu te face mai puțin „cool”. A ști când să te oprești, când să pleci dintr-o situație tensionată, când să ceri ajutor sau când să spui „nu” este o formă de inteligență. Și, uneori, este diferența dintre viață și moarte.

Școala, familia, dar și societatea în ansamblu au o responsabilitate uriașă. Nu este suficient să reacționăm după tragedii, să aprindem lumânări și să scriem mesaje emoționante. Conștientizarea trebuie să vină înainte. Discuții reale, nu moralizatoare. Exemple concrete, nu lozinci. Adolescenții au nevoie să înțeleagă că fiecare gest are consecințe și că libertatea personală se termină acolo unde începe siguranța celuilalt.

Este momentul ca tinerii să „bage la cap” un lucru esențial: nu suntem dușmani unii cu alții. Suntem colegi, prieteni, vecini, parte din aceeași comunitate. Conflictele se rezolvă prin dialog, nu prin pumni. Frustrarea se descarcă prin sport, muzică, discuții, nu prin violență. Iar respectul nu se cere cu forța, se câștigă prin comportament.

Ce se întâmplă acum în Timiș trebuie să fie o lecție dură, dar necesară. Pentru că fiecare adolescent care învață să se comporte mai bine cu ceilalți înseamnă, poate, o tragedie în minus mâine.

Trebuie analizată și relația prin aparițiile fără număr la TVR Timișoara ale „crăiței” Liliana Laichici, la barter cu plățile pentru festivalurile unde organizatori și prezentatori sunt angajate ale Televiziunii Române.

Cu cele cinci case din Dumbrăvița, „crăița” Liliana este impozitată de ANAF??? Veniturile din cântări, mai mult pe la rugi, că la nunți nu prea are căutare, sunt impozitate de ANAF???

Directoarea pusă cu mâna politic prin 2013 manevrează milioane de euro anual. A ajuns o „baroneasă” a muzicii populare din Banat. Președinții CJ Timiș, de la Titu Bojin, Călin Dobra și Alin Nica, s-au lăsat adormiți de cântecul de sirenă al „crăiței” Liliana, alocându-i milioane de euro anual.

La austeritatea impusă de guvernul Bolojan, bugetul Centrului de Cultură și Artă al Județului Timiș va fi și în 2026 tot de milioane??? Întrebăm pe Alfred Simonis???

Pe afacerile cu spectacolul filmat fără rost de Pro Datina și echipamentele CJ Timiș folosite pe la concerte private se va uita cineva??? O sesizare a DNA este necesară. Înainte de o prelungire a mandatului dnei Laichici, actualul președinte al CJ Timiș, Alfred Simonis, să ia la puricat mafia din Centrul de Cultură. Sunt bani publici în care Liliana Laichici joacă brâul cu câteva crăițe de-ale ei.

În spațiul cultural timișean, numele Lilianei Laichici, manager al Centrului de Cultură și Artă al Județului Timiș (CECaRT), revine tot mai des în discuții care ridică semne de întrebare serioase. Nu vorbim despre simple nemulțumiri artistice sau orgolii profesionale, ci despre decizii manageriale controversate, care – în lipsa unor explicații clare – ajung să fie percepute drept motive legitime pentru asumarea responsabilității, inclusiv prin demisie.

Unul dintre episoadele invocate frecvent de oameni din breaslă datează din perioada pandemiei, când, potrivit mai multor relatări publice, ar fi fost organizat un spectacol la Opera din Timișoara, cu ușile închise, în colaborare cu asociația Pro Datina. Contextul era unul extrem de sensibil: restricții dure, reguli sanitare stricte, frică generalizată. Tocmai de aceea, orice abatere de la norme trebuia tratată cu maximă responsabilitate. În lipsa unor clarificări oficiale, persistă percepția că regulile ar fi fost ignorate, iar consecințele – îmbolnăviri în rândul participanților – ar fi fost tratate cu o ușurință greu de acceptat.

Mai grav, spun unii dintre cei implicați atunci, este sentimentul de injustiție care a urmat: artiști plătiți simbolic, cu sume considerate jignitoare raportat la efort și risc, în timp ce bugetele totale ale proiectului ar fi fost consistente. Chiar dacă aceste afirmații necesită o verificare riguroasă, ele nu pot fi pur și simplu ignorate. Un manager public are obligația nu doar de a respecta legea, ci și de a inspira încredere și corectitudine.

La acestea se adaugă alte controverse, precum achizițiile realizate prin SEAP – de pildă, un mixer audio de zeci de mii de euro, despre care se vorbește că ar fi folosit inclusiv în scopuri personale. Faptul că astfel de subiecte circulă în spațiul public, fără a fi lămurite transparent, afectează nu doar imaginea managerului, ci și credibilitatea instituției și a Ansamblului Banatul, care ar trebui să beneficieze exclusiv de aceste investiții.

Nu este lipsit de relevanță nici faptul că până și la nivelul conducerii Consiliului Județean Timiș se vorbește, neoficial, despre rezerve legate de alocările financiare viitoare. Când finanțatorul public „cade pe gânduri”, este un semnal că ceva nu funcționează așa cum ar trebui.

Iar lista nu se oprește aici. Discuțiile despre angajări „în familie” sau pe criterii discutabile completează un tablou care, chiar dacă nu este încă dovedit juridic, este suficient de problematic moral și administrativ.

Un editorial nu este o sentință. Este un semnal de alarmă. Într-o instituție publică de cultură, unde banii sunt ai contribuabililor, iar artiștii ar trebui protejați, nu expuși, transparența și responsabilitatea nu sunt opționale. Atunci când suspiciunile se adună, iar explicațiile lipsesc, gestul firesc nu este defensiva, ci clarificarea totală a situațiilor sau, dacă acestea nu pot fi justificate, asumarea consecințelor.

Cultura nu poate fi administrată cu jumătăți de adevăr și tăceri convenabile. Iar respectul față de oameni începe cu respectul față de regulă.